Reabilitatea Artelor

Articolul de faţă este o manifestare de încrederea în Artă (în capacitatea ei de transcendenţă), în continuitatea ei ( capaciltaţile ei infinite de materializare), şi o polemică cu detractorii acesteia, îndeosbi cu postmoderniştii. Vreau să spun din start, pe şleau, ceva care nu se mai prea aude ( probabil din cauză că toata lumea ştie ), să îmi exprim credinţa că poezia nu a murit, muzica aşişderea, artele o duc bine, cum au dus-o dintodeauna, găsesc noi forme de exprimare, conforme cu realităţile actuale, fiind vechi de când lumea, vechime pe care o asimilează, compensând pe de altă parte cu elemente de unicitate şi noutate . Dacă postmoderniştii neagă progresul, noi credem în progres. Cum s-ar putea nega ceva atât de evident? De la tehnologie la medicină se poate sesiza de-a lungul anilor un progres. Dacă ar fi trăit în vremurile acestea, Chopin sau John Keats probabil nu ar fi murit de tubrculoză. Unii susţin că progresele nu există decat în domeniul ştiinţelor, iar că omul nu ar fi evoluat în esenţa sa. Şestov însuşi considera că nu suntem diferiţi de primii oameni de pe Pământ, deşi asta poate însemna că suntem cuprinşi de aceiaşi fascinaţie în faţa Universului ca la Facerea Lumii. Noica considera că, în ciuda progrselor umanităţii, viaţa noastră nu s-a îmbunătăţit, beneficiile progresului fiind anulate proporţional de decadenţa umanităţii. În sensul că degeaba avem avioane şi telefoane mobile, când muncim mult mai mult ca să ne permitem să le folosim.: "(...) Pascal, şi-a pierdut ceasuri şi zile întregi din viaţa aceea pe care năzuia s-o închine mânturirii propriului suflet, spre a contrui o maşină aritmetică, sortită să uşureze eforturile intelectuale ale urmaşilor săi. Astăzi maşina aritmetică există din belşug. dar este cineva atât de sigur de sine, atât de mullţumit de sine încât să creadă că a meritat jertfa lui Pascal? " (Constantin Noica, Eseuri de duminică, humanitas, 1992, 2011, p.125 ) Viaţa noastră nu pare să fi progresat deloc. Însă în ciuda efectelor nocive pe care le are un sistem sau altul, în vremurile prezente, capitalismul care s-a extins tot mai mult pe planetă, cu a sa tendinţă spre robotizare şi promovare a aparenţelor, progresul există, şi chiar şi în plan spiritual. Tot Noica spune: "În perindarea generaţiilor istorice, fiecare dintre ele şi-a închipuit la început că este o culme, pentru a-şi da seama până la urmă că nu e decât o punte de trecere." (Ibidem, 124 ) Deşi majoritatea oamenilor trăiesc într-un stadiu animalic de existenţă, preocupările lor nefiind altele decât cele ale brutei, într-o ignoranţă lucie, omul inteligent de astăzi pare să fie cel puţin la fel de sofisticat ca cel dinainte, doar cu o treaptă mai sus. E adevărată teoria că generaţiile actuale se ridică pe spinarea înaintaşilor, care nu sunt nici uriaşi, şi nici nici pitici, ci oameni inteligenţi pe spinarea altor oameni inteligenţi. Omul de astăzi are un acces mai mare la informaţie, progresele tehnologiei, care au fost facute progresiv de-a lungul timpului, ne permit în prezent să asimilăm rapid informaţiile şi să ducem totul la un alt nivel. Dacă privim istoria, vedem o strânsă legătură între toate domeniile de activitate umană, pornind de la cunostinţe şi trăiri spre celelate domenii.Teologismul din Evul Mediua a influenţat toate celelalte domenii, de la medicină la literatură. Tratametul medical era respins şi înlocuit cu rugăciunea. Literatura, muzica şi celelalte arte erau impregnate de misticism religios, chiar şi geografia şi astronomia. Odată cu prgresul ştiinţelor şi explorării universului, oamenii devin mai încrezători, mai relişti, mai cunoscători ai lumii înconjurătoare, misticismul religios fiind înlocuit cu fascinaţia în faţa noilor teritorii cucerite, universul până în prezent neepuizându-şi toate secretele, dar şi în faţa misterului încă nepătruns. Omul din ziua de astăzi este astfel un mistic, însă unul caruia îi survine misterul pe altă cale decât cea religioasă, este mai degrabă un panteist, un explorator, miracolul devine posibil, şi din toate experienţele înălţătoare, dar şi decăderile sale se emană o cantitate imensă de artă. Omenirea nu a intrat în declin, misterul nu s-a disipat, valorile vechi au fost asimilate şi adăugite sau înlocuite cu altele care le furnizează aceeaşi fascinaţie în faţa existenţei. Senzaţia în istoria omenirii este aceea de veşnică renaştere, de nou început. Omul, dimpotrivă, este doar la începutul explorării universului, aventura abia începe. E minunat şă trăieşti vremurile acestea, cum minunat a fost să le trăieşti pe dinainte, şi minunate o să fie să le trăieşti pe următoarele. Cineva spunea că nu ne-am născut în vremurile cele mai bune, prea târziu pentru explorarea planetei şi prea devreme pentru explorarea spaţiului. Pe de o parte că planeta nu e atât de explorată pe cât se crede, iar spaţiul e treptat explorat . O să continui să ma las fascinat de imagini de pe Marte, din alte lumi, pe care le aduc în prezent navele trimise pe aceste planete, şi să-mi închipui planete acoperite în întregime de apă, sau pe care plouă cu diamante, cum au fost de curând desoperite de telescoape uriaşe de pe Tera. Urmaşii noştri vor călători în stele. "Toate-s vechi, şi nouă toate", cum spunea Eminescu, care priveşte mai de aproape realitatea, şi vine cumva adăugit, în contra "nimic nou sub soare" biblic, asimilat de postmodernişti. Previziuni apocaliptice au existat dintodeauna, în prezent se fac şi foarte mulţi bani de pe urma acestor previziuni. În eclesiastul se mai spunea: "Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: „Iată ceva nou!”, demult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră. " ( Ecl 1:10 ) "Ce a fost va mai fi, şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare. " Cum spunea cineva pe net, probabil calatoriile în spaţiu existau de pe atuncea, antibioticele şi internetul, să dau doar câteva exemple. Versiunea adaugită a lui eminescu pare mai plauzibilă. Nu ne-am prăpadit însă nici în anul 1000, aşa cum s-a crezut, nici în anul 2000. Deşi sunt momente în viaţă de plictiseala, sunt trecătoare, todeauna găsind ceva nou până la urmă,. e doar o senzaţie alături de cea de "absurd" existenţial promovată atâta de existenţialişti. Lumea nu e doar absurdă sau plicticoas㪠doar este. Şi are nişte resurse fantastice de a creea circumstanţe magice. Nu am rămas încă nici fără resurse, nici fără oxigen. Existenţa se pare că are o capacitate extraordinară de regenare, cumva noi trăim existenţa înaintaşilor, însă altfel, sau oricum la un nivel mai înalt, care ne furnizează o repetare, cumva o existenţă constantă în fascinaţie şi miracol, ni se dă posibilitatea să străbatem, cum au făcut înaintaşii noştri, drumul fascinant al existenţei, sau să-l continuăm, să punem ceva din noi, continuatori ai înaintaşilor care trăesc încă în noi, pe care i-am asimilat şi compensând cu aportul noastru modern, facem din nou posibilă creaţia, noul, transcendenţa, trăim ca şi înaintaşii noştri pastrând doar ce e nemuritor în ei, trăim ca şi ei pe alte coordonate. Spengler nu vedea în istorie atât un organism unitar, cât entităţi diferite. Pentru el Istoria Egiptului Antic era o cultură particulară care a avut perioada ei de tinerete, maturitate şi declin. Alta e istoria Romei, şi ce modernă. El absolutizează însă această delimitare dintre culturi. Dacă mergem pe ideea ca "nimic nu moare, doar se transformă " ajungem la o clae de mijloc. Totul se transforma si se dezvolta, prgreseaza, se înmulţeşte datorita multitudinii variantelor unice. Are dreptate, culturile sunt entităţi vii, ca şi oamenii, însă nici oamenii nou născuţi nu sunt complet noi, ci poartă genetic moştenirea străbună. Aşa şi culturile vechi au transmis moştenire ce au început. Progresul deci există. Culturile lumii sunt părţi componente ale unui organism mai mare, istoria universală. Să revenim la progresele în cadrul domenilor umane şi la interdependenţa dintre ele, să vedem unde ne situăm, cum credem că trebuie să arate arta de astăzi şi cum o să arate probabil cea a viitorului. Ziceam că progresul din tehnică, şi tehnica umanistă, iluministă, ca nouă religie a vremurilor noi a influenţat celelalte arte. Descoperile din acustică au dus la îmbogăţirea limbajului muzical, muzică care în prezent, datorită cercetărilor ştiinţifice a ajuns să fie tot mai complexă, şi să folosească tot mai mult din resursele posibile ale sunetelor. S-a ajuns la o combinaţie tot mai mare de note, inventându-se noi game, şi combinându-se între ele, la moduri, game de jazz, până la gama cromatică care se foloseşte de toate sunetele de pe griful unei chitare sau al unui pian, de toate tonurile şi semitonurile. Chiar mai mult, se face uz şi de sunetele dintre semitornuri, muzica tonală fiind în prezent adăugită de o muzică netonală. Datorită sintetizatoarelor şi, în prezent, mai mult ca niciodată, datorită calculatoarelor, muzica a devenit mult mai expresivă, combină armonii clasice cu sunete apropiate acelora din natură sau care amintesc de voci umane, sunete difuze care inspiră trăiri variate şi îţi comunică senzaţii spaţiale şi mistice. Au loc de asemenea rearanjări în muzica contemporană, la fel cum contrapunctul a fost o invenţie barocă, recent au fost creeate muzici în care se folosesc atât serialismul integral, cât şi calcule matematice. În muzica contemporană tradiţionalul fuzionează cu noul, avangardiştii nereuşind să distruga ceea ce au clamat cu atâta tărie: caducitatea tradiţională. Aşa şi trebuie să fie , schimbarea trebuie făcută progresiv, noul trebuie obţinut prin inovaţie şi nu prin rupere, tradiţia trebuie continuată. Limitele în muzica contemporană sunt în prezent doar cele impuse de limitele urechii umane. Asta doar deocamdată, în timp probabil o să fie posibilă, datorită evoluţei medicinii, sau tehnicii, să se transplate o urche mult mai fină, sau un aparat care să ne facă să sezizăm ultrasunete, şi folosind noi modalităţi, cine ştie ce muzică minunată o să asculte înaintaţii nostri? Dar până atuncea, nu am reuşit decat să stabilim nişte limite în care ne încadrăm în prezent, avem treabă să expandăm domeniul, dar şi de a ne bucura de toate combinaţiile armonice ce se pot naşte din între limitele cunoscute. Muzica abia începe. În faţa grifului chitarei ne minunăm câte minunăţii putem scoate cu puţin talent şi inspiraţie. Până la urmă sunt două tipuri de filosofi, cum bine spunea Blaga, care disipează miracolul existenţei prin îngrădiri raţionale, şi alţii care îl amplifică. Postmoderniştii sunt cei care încearcă să-l distrugă cu al său teoretician Cărtărescu care vede în Eminescu un frustrat fără femei, Cărtărescu nefiind altceva decât un autor de kityschuri literare, poet în curtea lui Băsescu, premiat din greu sau Brumaru, un poet scabros, în vârstă, care face apologia anusului si vaginului, înlocuind iubirea care în opinie capitalistă şi uniformatoare este o boală. Viitorul ne surâde. Încă mai avem şansă la miracol. Doar ignoranţii se plictisesc, cei fără imaginaţie, cei care neagă posibilitatea creaţiei, cei incapabili să creeze ceva autentic.Cum ar trebui să arate literatura din ziua de astăzi? Să fie sinceră, autentică, cumva în ton cu tradiţia, şi în care să punem ceva din noi. Arta cred că e la fel ca şi noi, desecndenţă a înaintaşilor noştri şi formă renăscută şi actuală pe scara evoluţiei. Mă gândesc aicea mai putin la avangardişti şi mai mult la cei care-si dezvoltă discursul pe tradiţie , în maniera rockului progressive de astăzi. Literatura nu trebuie să tindă, conform tendinţelor actuale greşite, spre uniformizare, ci spre pastrarea tradiţiei locale, fără a exclude folosire ale unor limbaje universale. Muzică populalara trebuie să o impregnăm ( pentru că popor mai este, romani mai suntem ) cu problematicile actuale ale romanilor. Dar putem să cântăm şi blues care a devenit deja un limbaj universal. Avem nevoie de un număr finit de elemente pentru a creea o circumstanţă magică, expresivă. Lucrul acesta dă un număr remarcabil de posibilităţi exprimării artistice şi de situaţii transcendente. Limbajul descriptiv al romanticilor este doar un exemplu, la fel gamele tonale din muzică sau iubirea cu o singură femeie. Văd viaţa ca o evoluţie şi ca un tot (adolescenţă, tinereşe, maturitate, îmbătrânire, renaştere ), însă totodată ca o repetare de perioade binecuvântate. La fel văd lumea ca o structură alcătuită din particule care se intersectează într-un plan al consensului. În plus doar lucrurile fără substanţă se degradează. Un Caragiale e actual, iar un Handel ne fascinează la fel de mult ca pe vremea când a creat. În credinţa populară se credea că: "Deşi bătrân (Dumnezeu), e totuşi plin de vigoare şi conduce treburile lumii, ca şi la începuturile ei." (Marcel Olinesu, Mitologia romaneasca,Editra Saeculkum Visual, Bucuresti 2008 ) Chiar daca lumea ar fi o repetare, sa zicem ca ar fi fost si alte omeniri inaintea noastra, de fiecare data aceasta numai unica putea fi. Unele lucruri sunt artificii care ne oferă un spectacol frumos de câteva secunde, iar altele Sori, cu mult mai multă substană interioară, luminează constant milioane de ani şi dă naştere unor lumi. José Ortega y Gasset spune în "Omul şi mulţimea": "Oricât de mare ar fi raza libertăţii noastre, există în ea o limită: nu avem altă soluţie decât să păstrăm continuitatea cu trecutul" şi: "Trecutul , aşadar destinul nostru-, nu îşi exercită influenţa asupra noastră sub o formă constrângătoare şi mecanică, ci ca fir călăuzitor al inspiraţiei noastre." Totodată "Omul , e de la bun început şi de la sine tot o fiinţă deschisă mereu unor noi posibilităţi." De la considerente asemănătoare am pornit în elaborarea "doinelor" mele. Conisder că doina nu e moartă, aşa cum nimic nu moare în lumea în care trăim, ci doar se transformă. Ea este vie ca şi expresie caracteristică a sufletului românesc. Doinele mele sunt reperabile în spaţiul Transilvănean, în jurul Sibiului şi se doresc o expresie literară a gâdirii româneşti din aceste locuri, a problematicilor, surprinse în elemente caracteristice. Autorul se crede realist şi democrat, nicidecum capitalist, cum îi acuză pe postmodernisşti, purtatorii filosofiei acestei mişcări politice în literatură, aşa cum proletcultismul a fost al celei comunsite. Doina de exemplu poate avea continuitate . Greşit e doar să copiezi în totalitate tradiţia, şi nu a te inspira, pentru ca atuncea duce la fenomenul de formă fără fond. Suntem de acord şi cu o poezie nouă, liberă, dar sinceră, de o mai mare virtuozitate si o folosire mai larga a resurselor care să desemneze de la iubiri ( încă actuale ) până la frustrări şi depresii, ca să fim în ton cu ce se ştie astăzi. Şi atunci totul va fi nou şi continuator al tradiţiei, mai mult, autentic, capabil de fascinaşie şi revelaţie şi vom creea lucruri minunate care ne vor contopi în forme superioare de existenţă. Respingem postmodernismul care duce la kitsch, nonvaloare, demitizare, uniformizare, golirea universului de valori, care neagă încredere în viaţă şi în posibilităţile ei de a creea circumstanşe magice. Lumea o fi complexă, însă nu e absurdă, E un Purgatoriu şi nu un Iad, Un Iad cu posibilităţi de evadare şi mântuire, şi nu în sens religios ( nu suntem teologi ), ci mai aproape de panteism decât de religiozitate crestina. Totodată credem în geniu, în care nu cred postmodernisştii, nu putem crede că muzica unui Handel e la fel de valorosă ca şi betiv care bate darabana in masa cârciumii. Când Niculae a venit şi i-a zis lui Moromete că e ultimul ţăran şi că ar trebui să dispară, acesta i-a răspuns cu farmecul inconfundabil: "Dar cine spune că nu eşti tu ultimul prost şi că tu trebuie să dispari?" Ţăranii nu au dispărut şi nici oamenii. Cine spune în prezent că arta e moartă, cînd e evident că nu e? Cine spune că moarte nu sunt decât creaţiile postmoderniştilor?