Câteodată îmi place să meditez

                         Studiind puţin budismul am ajuns la concluzia că acesta are multe în comun cu creştinismul. Dacă în creştinism viaţa este o mare zădărnicie ( vanitas vanitatum et omnia vanitas ), în budism viaţa e o mare iluzie. Amândouă religiile văd viaţa ca suferinţă ( şi muncă ). În una mântuirea este "întru Hristos", în cealaltă prin renunţarea la plăcerile vieţii şi scufundarea în nefiinţă ( Nirvana ). Adică ambele religii sunt cumva pesimiste, neagă viaţa, în ambele mântuirea şi eliberarea au loc într-un plan exterior vieţii terestre. Una are rugăciunmea, cealaltă meditaţia. Citind despre budism, toate bune şi frumoase, până ce am dat de felul în care a fost şi este probabil organizată lumea budistă. Ca şi cea creştină, are o mulţime de grade, o ierarhie foarte bogată, la talpa căreia se află omul de rând, muncitor. Şi m-am întrebat logic: oare nu tocamai această ierarhie imprimă budismului pesimismul ? Nu au fost create aceste religii ( mă refer şi la creştinism ), nu atât pentru a mântui omul de suferinţă şi zădărnicie, cât pentru a-l domina? În ce mă priveşte nu pot adera în totalitate la nici una dintre cele două credinţe. Până la urmă toate ideologiile şi credinţele din istorie au părţi  bune care converg spre ceea ce ar trebui să fie adevărata cale umană. Nu sunt un optimist naiv, dar nu pot nega vieţii capacitatea de transcendenţă şi calitatea abscons miraculoasă ( adică nu pot fi nici un pesimist absolut ). Cioran în timpul celui de al doilea război, încercând să se dezică de legionarism si nazism, se apucă să studieze budismul. Mai târziu declară că nu a putut renunţa la plăcerile vieţii, moştenind puţin din patima europeană. Eu personal nu sunt adept nici al budismului, nici al creştinismului şi cu atât mai puţin al patimii şi viciului european. Pentru aceea îmi place puţin să meditez. Fără a nega suferinţa existenţială în totalitate ( se petrec destule mizerii ), nu am putut fi  nici pesimistul  creştin sau budist. Mă rog, un creştin m-ar contrazice cu siguranţă, spunând despre creştinism că nu e pesimist, pentru că avem şansa izbăvirii în viaţa de apoi. Ca şi în budism, majorităţiii i se promite fericirea şi mântuirea dincolo. Lumea aceasta cu toate miracolele ei rămâne altora. Viaţa până la urmă e cu bune şi cu rele. În concepţia mea se distrug voit valorile şi se imprimă o concepţie negativă asupra vieţii din care nu mai rămâne decât cultul puterii. Omul nu trebuie să mai creadă în nimic, nu trebuie să mai aştepte nimic, ci doar să se roage ( să mediteze ) şi să muncească, să aştepte viaţa de apoi. Mi se mai întâmplă şi mie să meditez, să iau o poziţie de meditaţie budistă cu mâinile şi degetele împrenate sau să combin poziţia cu picoarele "turceşte", cum i se mai zice, cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune, sau pur şi simplu să fac ce simt, întinzând mâinile, relaxându-mă şi încercând să mă deconectez, să mă umplu de "metta" budistă sau echivalentul ei creştin de bunăvoinţă faţă de ceilalţi. Toate acestea după ce am aprins un beţigaş parfumat sau am picurat câteva uleiuri aromatice, pe o muzică budistă, sau tradiţional chineză, sau pur şi simplu pe Vangelis sau  Mahavishnu Orchestra. În limbaj teraputic partea cu muzica se numeşte meloterapie. Îmi place la fel de mult să intru câteodată într-o bisercică  ( indiferent de cult ) şi să admir picutura sau arhirtectura, să ascult o muzică la orgă. Până la urmă e doar o formă de a pătrunde într-un plan mai adânc al artei, al naturii şi al spiritului. Iar dacă mă simt elevat, este din cauza unei forme de binecuvântare ( mai degraba panteistă ). Am simţit tot timpul că se află ceva în spatele lucrurilor din realitate. Cred în multe lucruri inclusiv în frumuseţe.  Viaţa are resurse nemaipomite şi e capabilă de miracol şi profunzime. Pentru mine meditaţia nu este doar o evadare, ci şi o armonizare cu relitatea. M-am întrebat adeseori de ce atâta pesimism în istoria omenirii? Şi am ajuns la concluzia că una din cauze ar fi tocmai această dorinţă de dominaţie, dar şi frustrare în alte cazuri. Am vrut să închei cu Eminescu, care deşi îmi place, în unele poeme e prea...romantic, prea idealist: "Eu nu cred nici în Iehova, Nici în Buddha­-Sakya-Muni"... Mai departe văd că şi el vede  viaţa ca vis, zădarnicie, îşi pierde credinţa etc.. Pentru mine viaţa e foarte palpabilă şi atâta timp cât există, ea este pe rând miracol, uferinţă şi multe, multe stări intermediare.