O replică

Vă salut.

Poeziile le-am trimis din dorinţa de a auzi o părere pertinentă asupra acestora, eram curios de receptarea lor. Sincer, cred că aprecierile sunt în mare parte juste, dar, deşi se spune că cine îşi explică poezia nu a reuşit să transmită prin aceasta ce şi-a propus, îmi exercit şi eu un drept la replică, dorind să îmi expun în cîteva cuvinte poetica care a stat la baza scrierii poeziilor mele, şi asta mai degrabă de dragul unei discuţii pe marginea poeziei. M-am gândit de la început că scrierile mele ar puea părea nişte imitaţii ala unor poezii scrise conform unor mode literare ( romantism, simbolism etc..), însă am încercat să nu fac lucrul acesta gratuit, ci cu bună ştiinţă, pornind de la consideraţiile lui T.S. Eliot din "Tradition and the Individual Talent", care vorbeşte de o moşternire a tradiţiei, de o asimilare a ei, cum că poetul trebuie să încorporeze în poezia sa "toată literatura Europei începând de la Homer". Sau poate pe linia lui Grigorescu care, spunându-i-se că pictează în modul său particular din incapacitatea de a picta în manieră clasică, a pictat un tablou pe jumatate în maniera sa şi jumătate în manieră tradiţională. Cărtărescu de asemenea are un poem în care trece prin toate discursurile poeziei româneşti de la Văcărescu la Nichita Stănescu. Eminescu înuşi se foloseşte de câteva tipuri de poezie clasică ( sonet, glosă), doar pentru a se proclama în final "romantic" ( în epocă romantismul repreza libertatea de exprimare , descătuşarea de rigorile tradiţiei ). În plus se regăsesc în opera sa influenţe puernice ( zic "influenţe" şi nu "preluări") din întreaga poezie romantică universală ( Heine, Petofi Sandor, Byron, Lermontov etc.. ), dar şi din cea românească ( Alecsandri, Bolintineanu etc.). În concluzie sunt anumiţi scriitori care moştenesc tradiţia şi o duc mai departe. Valoarea survine şi dintr-o anumită depăşire a acesteia. Consider o poezie proastă doar pe aceea care nu reuşete să transmită foarte mult sau care nu are acoperire în planul ideilor, emoţiilor etc.. În poeziile mele am preluat forme fixe, cum este aceea a sonetului, am avut o încercare de poezie pură în maniera lui Paul Valery, şi a lui Ion Barbu şi Nichita Stănescu la noi ("Poezie pură"), chiar scriind "Ţânţarul", deşi poem original, am folosit involuntar modul de exprimare ludică moştenit de la Arghezi. Toate aceste poeme le-aş include la un neomodernism. Postmodernistă am dorit să fie "Balada bătrânelului şi a domniţei de la reprezentanţă", preluând balada într-o manieră ironică, şi încercând a face o critică socială, folosindu-mă de anumite motive consacrate în baladă ca: bocetul, Raiul etc., mai mult, să sugerez, să dau impresia de caracter epic, iar limbajul popular să-l folosesc doar ca şi pretext pentru a exprima incultura protagonistei, etc.. De asemenea mă aşteptam la o mai bună receptare a poeziei "Artistul parchetar", în care am încercat într-o manieră liberă să surprind situaţia artistului în societatea actuală. În concluzie, în poezia mea am încercat să fac o trecere prin poezia românească ( în manieră postmodernistă ), să mă folosesc de anumite discursuri consacrate care să-mi faciliteze exprimări ale unor trăiri, emoţii foarte personalale, şi asta doar ca în final să mă cantonez într-o formă personală de exprimare. Cât am reuşit şi cât de valide sunt ideile acestea rămâne de discutat. Am reţinut faptul că trebuie să fiu mai atent la greşeli ( latrii - infinitivul "a lătra", nu ştiu de unde au apărut doi "i"..., la fel cu aştrii, singular "astru", fără nici un "i" în rădăcină, etc.). Că unele idei sunt naive, e posibil, nu ştiu.. Oricum mulţumesc mult pentru timpul acordat şi pentru părerile transmise.
Marius Albu