Doină, doină..

Doină, doină, dragă doină,
Nesecată-i a ta vorbă!
Cum tu vii din vremi străvechi,
Ruptă din piept românesc.
De curând te-am întâlnit
Unde-i sat cu-ai mei bunici.
Că tu nu eşti numai vers,
Eşti în suflet cânt ales.
Bine eu te-am mai văzut
În şopron cu paie-umplut.
Şop cu scânduri vechi de lemn,
Cu căruţele sub el.
Tot bine te-am mai văzut,
Cu-al meu moş sfurnind porumb.
Dârz îşi poartă bătrâneţea,
Ritualică-i prezenţa.
El aşa o învăţat,
De l-ai săi oameni din sat.
Dus-au cei cu el de-o samă,
Uliţa când iese-i goală.
Îi mai zâce-unui nepot
În războiu cum o fost.
Buna şterege ochi şi nasul,
Când zice de frate-său,
Ce pe front el o plecat
Şi de-acol nu s-o-nturnat.
Ailaltă bună a mea,
De curând ea zâsu-mi-a,
Când noi am săpat grădina,
De tatăl şi mama sa.
Cum port popular era,
Purtat de toată lumea.
Cum au vint ruşii prin sat,
Tată-so pe fete-o luat,
La pădure-o chitulat.
Dară ea nu s-o speriat,
Pe picior de rus o stat,
Că şi rusu-acasă avea
Fată mică ca şi ea.
Ruşii s-au cam îmbătat,
La vecina-au şi puşcat;
Calul din curte le-o luat.
Străbunicul meu s-o dus
Cu gârbaciul după rus,
Cu opincile-n picioare
Şi cămeşa de fuioare.
Da' calu' nu şi-o adus
Şi s-o pus jos şi o plâns.
Doină, doină, dragă doină,
Nesecată-i a ta vorbă.
Cât românul va trăi,
Sufletul vei ostoi.
Şi viaţa vei minuna,
Osebită-i struna ta!